Trăia, odată, trai sărac,
pe-un lac întins, din câte știu,
un prea modest și bun brotac,
puriu.

Era maestru, la creat,
bolboci sub val, ca un sifon,
dar avea orice răsuflat
afon.

Fugeau broscuțele de el
când, săltăreț, pe după stuf
scotea, în loc de cântecel,
năduf.

Degeaba era bun țintaș
cu limba până la buric
și lipicioasă. Muște … aș,
nimic.

Anii treceau. Trecea și ea –
o fetișcană-n pas rapid,
pe mal – brotacul o privea
a vid.

Până-ntr-o noapte. A visat
că îl ating buzele ei
și-i prinț pe cal înaripat…
eheei…

Deasupra lacului plutea,
cu vocea lui cutremurând
mătasea de pe-aici. Și-o stea,
oricând.

Cânta la fix, acum. Ad hoc,
din Bach, din Beethoven, Ravel,
Vivaldi, Handel … și deloc
din el.

Stoluri de muște, rând pe rând,
ce-l zumzăiau din foi de nuc,
veneau la gura lui căscând,
buluc.

Sobor de broaște de pe lac,
mai mari, mai mici, îl îngânau
cu poftă, de la primul “Oac”:
- Miorlaau …

Părea perfect, încântător,
dar când se cobora, culcuș
tot nu primea, în stuf, ci doar
un "Ușșș!"

Morala (are efect cool,
și vă va face fericiți
doar de-o șoptiți ușor - să nu-l
treziți):

Ea, prea miloasă, îl pupa
dar, nefiind material,
nu-n prinț îl transforma, ci-n pa-
pagal…